„Am descoperit cum să ne înțelegem cu adevărat!

Relatarea unui părinte

       "Fiul meu, Andrei, are 16 ani. În ultimii doi ani, am simțit cum relația noastră a devenit din ce în ce mai tensionată. Părea că orice discuție se transforma într-o ceartă, iar Andrei devenise tot mai retras și tăcut. Îmi era dor de băiatul care venea să îmi povestească despre ziua lui, despre visele și bucuriile lui.

       M-am întrebat ce greșeam. Odată, într-o seară, după o ceartă aprinsă, m-am așezat lângă el și am încercat ceva diferit. Am spus doar: "Andrei, știu că nu fac mereu lucrurile cum trebuie. Dar te iubesc și vreau să înțeleg cum să te ajut. Cum aș putea să fiu mai bună pentru tine?"

       Pentru câteva clipe, am văzut în ochii lui surprindere, poate și o urmă de neîncredere. Dar după ce a respirat adânc, mi-a răspuns. Mi-a spus că se simte copleșit de presiuni – de la școală, de la prieteni, chiar și de la mine. Mi-a mărturisit că îi e greu să vorbească atunci când simte că voi judeca ceea ce spune sau că voi avea deja soluții pregătite.

       Nu vă pot descrie ce a însemnat acea conversație pentru mine. Am realizat că tot ce își dorea era să fie ascultat, nu reparat. De atunci, am început să pun întrebări simple și să îl ascult cu adevărat: "Cum te-ai simțit azi? Ce ți-ar prinde bine acum?" Uneori răspundea, alteori nu, dar măcar știa că sunt acolo.

       Am început să înțeleg mai bine ce îl face fericit, ce îl frustrează și cum percepe lumea. Într-o zi, mi-a spus: "E mult mai ușor să vorbesc cu tine acum, pentru că nu mai simt că trebuie să fiu altcineva decât sunt." Cred că am plâns toată noaptea după acele cuvinte. Era ca și cum în sfârșit găsisem o punte între noi."

Relatarea unui adolescent
       "Părinții mei vor mereu să fac totul perfect. Nu zic asta ca să-i critic, dar așa simt eu. Dacă iau un 8, îmi spun să mă străduiesc mai mult. Dacă rămân prea mult cu prietenii, mă întreabă de ce nu sunt acasă să învăț. Uneori mă simțeam că nu sunt destul de bun pentru ei, indiferent ce aș face.

       Când mama mi-a zis că vrea să știe cum să fie mai bună pentru mine, nu mi-a venit să cred. M-am gândit că iar urmează o predică. Dar ceva în vocea ei era diferit. Parcă vorbea cu mine, nu cu cine credea ea că ar trebui să fiu. Așa că am spus ce simțeam, deși îmi era teamă că o să mă judece. Spre surprinderea mea, nu a făcut asta. Doar a ascultat.

       După aceea, lucrurile s-au schimbat. Mama nu mai insista mereu să-mi dea sfaturi. Mă întreba ce vreau să fac și ce cred eu despre diferite lucruri. A început să mă lase să greșesc, dar mă susținea oricum. De exemplu, când am decis să mă înscriu la un concurs de fotografie, deși știam că poate nu voi câștiga, m-a sprijinit total.

       Simt că acum pot vorbi cu ea despre orice, fără să simt că trebuie să demonstrez ceva. E ciudat, dar e fain. Încet-încet, am început să cred că e ok să fiu eu însumi."