„Am învățat să-i ofer spațiu!”

Relatarea unui părinte

       "Maria, fiica mea de 15 ani, a fost mereu o fire independentă. Încă de mică, avea ideile ei și își dorea să facă lucrurile în felul propriu. Pe măsură ce a crescut, această dorință de independență s-a transformat într-o distanțare care mă speria. Nu mai vorbea cu mine despre școală, despre prieteni, despre visele ei. Tot ce primeam erau răspunsuri scurte: "E ok.", "Nu contează.", "Lasă-mă, mă descurc singură."

       Mi-era teamă. Mi-era teamă că pierd legătura cu ea, că nu voi mai putea să o protejez sau să o ajut. Încercam să controlez situația, să o întreb tot mai multe lucruri, să îi sugerez ce să facă, unde să meargă, cu cine să vorbească. Cu cât insistam mai mult, cu atât se retrăgea mai mult.

       Momentul decisiv a fost într-o seară, când mi-a spus: "Mamă, simt că nu mă lași să fiu eu însămi! Mă sufoci cu grija ta. Am nevoie să fac greșelile mele, să învăț eu ce înseamnă să trăiesc."

       Am fost devastată. Credeam că o pierd, dar, în realitate, ea îmi cerea doar să-i ofer spațiul de care avea nevoie să devină cine este cu adevărat. Am început să citesc despre criza de identitate a adolescenților și despre importanța independenței la această vârstă. Am realizat că ceea ce Maria avea nevoie nu era un părinte perfect, ci unul care să o sprijine în fundal, fără să intervină constant.

       Așa că mi-am schimbat abordarea. Am început să mă interesez de lucrurile care îi plăceau, dar fără să pun presiune. Când mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenii la un festival de muzică, mi-am înfruntat temerile și am spus "Da". I-am cerut doar să-mi spună cum pot fi acolo pentru ea, dacă va avea nevoie de ajutor. Spre surprinderea mea, chiar m-a sunat într-o seară, doar ca să-mi povestească cum se simte.

       Acum avem o relație mai deschisă. Maria încă își dorește să ia propriile decizii, dar vine uneori la mine să-mi ceară părerea. Învăț să fiu acolo pentru ea fără să o controlez, iar asta ne-a apropiat mai mult decât mi-aș fi imaginat."

Relatarea unui adolescent
       "Nu știu cum să explic, dar mă simțeam de parcă mama avea mereu așteptări clare despre cine ar trebui să fiu. Am fost mereu diferită față de ceilalți colegi – aveam propriile mele interese, prieteni care nu erau "perfecți" în ochii ei, vise care poate nu se potriveau cu ce își imagina ea.

       De fiecare dată când încercam să fac ceva pe cont propriu, simțeam că trebuie să mă justific. Dacă ieșeam în oraș, voia să știe cu cine. Dacă îmi cumpăram haine, voia să le vadă prima. Nu era vorba că nu o iubesc sau că nu o respect, dar aveam nevoie să fiu eu.

       Într-o zi, i-am spus asta direct. A fost greu, pentru că îmi era frică să nu o rănesc, dar pur și simplu nu mai puteam. Mi-a răspuns că va încerca să înțeleagă. La început, eram sceptică, dar, încet-încet, chiar a făcut-o.

       De exemplu, când am vrut să merg la festivalul ăla, credeam că nu o să mă lase. Dar a spus că am voie, atâta timp cât o țin la curent. A fost o experiență grozavă și, când am sunat-o să-i povestesc, mi-am dat seama că pot să fiu și independentă, și apropiată de ea.

       Am început să mă cunosc mai bine în tot acest proces. Încă nu știu cine sunt pe deplin, dar mă simt mai liberă să descopăr. Mama m-a învățat că a greși e ok și că nu trebuie să demonstrez nimic altcuiva decât mie însămi. E un sentiment fain să știi că cineva e acolo, chiar dacă te lasă să mergi singur pe drum."